Dor de curat

Ca să mă-nveți pământul ce sunt
În ploi ai lăsat să m-afund.
M-am împotmolit în propria durere
Aceea care naște nevoia de-a Te cere.

Apoi mi-ai întins o mâna divină
Din mine să mă scoată - din tină.
M-ai reconstruit din pietre valoroase
Să nu mai patinez de drumuri nămoloase.

Azi am uitat fără de Tine a trăi
Mi Te-ai zidit pe verbul de a fi
M-ai desenat pe speranțele minții
La masă, alături de toți sfinții.

O, de-aș putea pe veci de mine să uit
O, de-aș putea cu totul în Tine să mă mut
Să mă arunc departe de lumea murdară
Din mrejele firii să ies deplin afară.

Mi-ar înflori pe suflet flori de crini
Și ai umplea cu ele grădini.
Mi-aș culege și arde pe-altarul rușinii,
Jerfindu-i fără milă, toți spinii.

De ce trist

De ce trist, suflete,
Tu gândurile gemi
Când valul cheamă valul
Viața să o-ncerce?
Învinge prin credință
Săgeata, când țintește,
Nu-i rană fără leac
Talazul Lui când trece.

Ia adăpost Cuvântul
Ce susură la geam
Când inima privește
Fereastra spre Vecie,
Nu-ngăduie Supremul
Prea-multul să te-apună,
La timp îți leagă rana,
În palma Sa te-adună.

Te-nchină în predare.
Izvorul curățirii
Se naște din durerea
Ce-o strângi în pumnul tău,
Tu larg deschide pumnul
Fă drum în tin' sfințirii
Ce-ți daltuieste zborul
Spre Dumnezeu, trăirii.