Poem-mulțumire

Așa se-nalță gândul dimineața
În muguri-mulțumire spre Tine călători,
Cum florile-și zâmbesc spre soare fața
Cu frumuseți - miracol de culori.

Așa se-apleacă zilnic genunchii a-nchinare
Smerindu-ne ofranda-n cuvinte și simțiri,
Cum pomul își așteaptă curânda recoltare
De sub povoara dulce, a muncii lui rodiri.

Ne e recunoștința doar o picătură
Din marea care zilnic ne-a binecuvântat,
Cu ce întoarcem astăzi, și-a laudelor gură,
Nu poate nicicând haru-Ți să fie egalat.

Ne-ai fost destulul, Doamne, în nevoie,
Ne-ai fost la fel și-n clipa de belșug,
Căci ce-am fi fost fără din Tine voie,
Și ce eram fără din Tine jug?!

Ca vasul de-alabastru punem viața
Și fapta la picioare-Ți , ca ștergar,
În mulțumiri-miros întoarce-Ți Fața,
Primește sus umilul nostru dar.

Timp-regret

Năvălit-au tâlharii de timp templele,
Dorul din rugi au furat.
Aruncă-ne Doamne-n iertarea de sânge
Timpul ce-a curs de roade uitat.

Fugit-a-n regrete secunda
Și ceasul de fapte-n ruine rămas,
Zburat-a în vaporii gândului visul
Ce roadele-cer crescut-a în vas.

Aprinde-ne Doamne-n iubire ce arde
Ne-bunul, nebunul timp gol;
Și fapta, și gândul ne fă-le un sol
Spre viața ce vine simbol.

Poem înfrigurat

E frig, Doamne, frig, unde nu-i
Urmă de cer și lumină,
Ne tremură gândul hai-hui
Pe poteci întinate de vină.

E frig unde mersul stângaci
Se-abate din raza de soare,
Se-ascund între umbrele nopții, posaci,
Mugurii credinței ce moare.

Înfruptă-ne, Doamne, cu boabe de cer
Când frigul ne-ncearcă trăirea,
Alungă cu lumina al păcatului ger,
Topește-ne făptura cu iubirea.

Și de ce, Doamne, am fugi înspre ierni
Când Tu ești căldură, lumină, iubire,
Când peste sine iertarea ne-o cerni,
Ne-alini pe dinăuntru cu sfințire.

Și de ce, Doamne, fără de Tine să fim
În frigul și plânsul de-afară?
În Tine e pacea după care tânjim
Tu ne ești a vieții comoară.

Când noaptea vrea a-și țese pânzele în mine
Lipește-mă, Doamne, mai tare de Tine.
A eului șoapte de vor să mă mintă
Săgeată m-avântă spre-a Cerului țintă.

Mâini obosite spre Tin' ridicăm,
Picioare rănite la Cruce plecăm.
Pe-altarul Credinței aducem căința
Când focul sfințirii ne-ncearcă ființa.

La atingerea Ta efectul e cosmic,
Ne mistuie Iubirea trăitul anemic,
Făptură preschimbată de sângele stropirii
Suflarea își consacră pe deplin Nemuririi.

(Inspirată din Evrei 12)

Dor de curat

Ca să mă-nveți pământul ce sunt
În ploi ai lăsat să m-afund.
M-am împotmolit în propria durere
Aceea care naște nevoia de-a Te cere.

Apoi mi-ai întins o mâna divină
Din mine să mă scoată - din tină.
M-ai reconstruit din pietre valoroase
Să nu mai patinez de drumuri nămoloase.

Azi am uitat fără de Tine a trăi
Mi Te-ai zidit pe verbul de a fi
M-ai desenat pe speranțele minții
La masă, alături de toți sfinții.

O, de-aș putea pe veci de mine să uit
O, de-aș putea cu totul în Tine să mă mut
Să mă arunc departe de lumea murdară
Din mrejele firii să ies deplin afară.

Mi-ar înflori pe suflet flori de crini
Și ai umplea cu ele grădini.
Mi-aș culege și arde pe-altarul rușinii,
Jerfindu-i fără milă, toți spinii.

De ce trist

De ce trist, suflete,
Tu gândurile gemi
Când valul cheamă valul
Viața să o-ncerce?
Învinge prin credință
Săgeata, când țintește,
Nu-i rană fără leac
Talazul Lui când trece.

Ia adăpost Cuvântul
Ce susură la geam
Când inima privește
Fereastra spre Vecie,
Nu-ngăduie Supremul
Prea-multul să te-apună,
La timp îți leagă rana,
În palma Sa te-adună.

Te-nchină în predare.
Izvorul curățirii
Se naște din durerea
Ce-o strângi în pumnul tău,
Tu larg deschide pumnul
Fă drum în tin' sfințirii
Ce-ți daltuieste zborul
Spre Dumnezeu, trăirii.

Dor-lărgire

Mă seamănă cu-al Tău Cuvânt
Un bob să dea mulțimi de roade moștenire,
Iar mâna mi-o pecete-n  jar-sfințire
În zbor-văzduh Creionul să-l încânt.

Scăldând privirea în minuni de sus
Să-mi prindă sufletul uimit avânturi
Spre lumea ce mi-o picuri printre gânduri,
Și-n lacrima de rugă mi-ai ascuns.

Aș vreau cu dor să-Ți sorb misterul,
Zăbrele de om să-mi dea afară,
Din creștet până-n tălpi să mă lărgești cu Cerul,
Urâtul, razvratitu-mi "eu" să piară.

Desțelenire

Azi fac din mine ogor de-nchinare,
Pentru etern desțelenit pământ
Muguri-sfințire Îți pun la picioare
Tăiere-mprejur pe inimă, faptă și gând.

Păcatului nu vreau să-i las pășune,
Spinii-i nesătui să-mi înghimpe trăirea,
Rodească-se-n mine grăunte-minune
Neprihănirea ce plouă în noi Mântuirea.

Vreau să îmi crească spre Tine lăuntrul,
Cu fața la Cruce jertfirea-mi socot,
Mă despotmolește și ară Cuvântul,
Căci Tu mă dorești pentru ceruri un Tot.

(Inspirată din Ieremia 4:3,4 și Osea 10:12)

O ceață de păcate ce Te dor
Chinuitor Ți-am aruncat 'nainte.
Îmi ștergi fărădelegea ca un nor,
De nebunia mea nu-Ți mai aduci aminte.

O dragoste - nemeritat miracol
Întinzi ca mană pentru suflet zi de zi.
Și trec al apei și al focului obstacol
Cu Tine-alături, ca și cum n-ar fi.

M-alungi cu mângâierile iertării
Din rana-cui făcută de păcatul meu
Când trist regretele privesc în urmă;
Tu mă-nconjori cu har de Dumnezeu.

Cuvântul îmi e drumul prin pustie
Și rugăciunea râu în locul secetos,
În faptă, gânduri, inima - Sfințirea
Pecetluită e la Crucea Ta, prinos.

(Inspirată din Isaia 43 și 44)

 Cerul mă caută să-mi scrie lăuntrul
 Și-mi clocotește în auz Cuvântul.

 Nu mi-s rostirile pline de farmec
 Nu-i pană iscusită versul meu,
 Dar e un har ascuns în întrebarea:
 "Lăudat-ai cu lucrarea ta pe Dumnezeu?"

 E-un har că buzele Dumnezeirii
 Nu s-au închis pentru vecie-n dreptul meu,
 E-un har că binecuvântatul Rege
 E-n slăbiciune ajutorul meu.

 Și Îl iubesc ca pe un Mire veșnic
 Și Îl privesc ca pe Eroul meu
 Și-mi însetează sufletul de dorul
 Să uit de tot, să mă avânt spre El.

 Cu-închinăciuni adânci, în inimă sculptate
 Ca un miros plăcut pe Haină - aș vrea
 Cu lacrimile-n smirnă și aloe preschimbate
 Să strălucesc de frumusețea Sa.

(Inspirată din Psalmii 45 - după o lungă tăcere a pixului)