Împlinire

Aștept.
Năzuința mi-am rezemat de cer
Și-n  juru-i credința am pus grănicer;
Din rugăciune am zidit sanctuar
În care îndoielile-mi dispar.

Aștept.
Chiar dacă clipa trece-ncetinit
-Nisipul din clepsidră a îmbătrânit-
Este un loc unde toate apun:
Răspunsul de sus încerc să-l adun.

Aștept.
Și pacea în care-mi cuprinzi ascultarea
Îmi lustruie-n pași urcușul și valea.
Când în sfârșit am ajuns la-mplinire
Folos nu mi-e răspunsul, ci a Ta-nsoțire.

Dor-zbor

Doamne, stinge-mi aprinderea firii
Cu apele Cuvântului sfințirii.
De numai îmi fumegă Lumina
Degraba inflacăr-o, curăță-i tina.

Topește-mi gândirea cu ochii-n pământ
Renaște-o în Duhul cel blând.
Atinge-mi de suflet cărbune-minune
Să nu îi mai crească dorințe ne-bune.

Tot dorul, și visele mele
Le-arunc înspre Tine, spre stele,
Învață-le-n zbor limpeziu
Să-și sature-avântul zglobiu.

( 8 Mai 2020)

Gând de Paște

Doamne, ce dragoste sfântă, supremă,
Te-a-mpins să cobori înspre noi-mărăcinii,
Să ne ridici de pe inimi păcatul-emblemă,
Când noi împleteam în coroana-Ți toți spinii?

Ce Dumnezeu își jertfește-aureola
În ieslea smereniei, sub crucea căderii,
Ca să ne atragă spre ceruri busola,
Spre viața de sus, în mersu-nvierii?

Ca să Te-nțeleg, prea mica e poarta gândirii,
Privind înspre Tine mi-e sufletul plâns,
Genunchi de-nchinare în locul jertfirii,
Îi plec sub puterea iubirii constrâns.

Ca să Te cuprind mi-e coaja prea-ngustă,
Barierele firii le leapăd cu greu,
Dar vreau să mă dărui, din bobul  zdrobirii
Să crească rodind necuprins Dumnezeu.

Trecere

Doamne, când încredințați nemuririi,
Pragul spre Tine urca-vom uimiți,
Ne fă drumul lin și pasul credinței
Fără înfricare să-l trecem de-aici.

Ne scutură Tu a gândului glastră,
Pripoana ce-l ține legat de pământ,
Și dorul ne-aruncă în lumea albastră
Ce văd printre stele privindu-ne blând.

Ce-aicea avem, doar mâna Ta ține,
Ce-aicea ne iei, din Cer am primit,
Și-n timp se va-ntoarce totul în Tine
Căci ești Dătătorul a tot ce-am iubit.

Martie 2020

De vorbă cu Inima

Inimă, loc de tristețe și cânt,
Te-aștern, rasfoindu-te filă cu filă
Sub Ochiul ce tainic pătrunde, și blând,
Citindu-te zilnic, prin gânduri, cu milă.

În tine și-ar pune-ntunericul gheara
Și urma, s-o scrie puternic, adânc,
De nu mi-aș striga înspre ceruri chemarea,
De nu aș știi în juru-ți Cuvântul să-L strâng.

Prin tine să curgă de viață izvoare
În rugă tu vasul predă Duhului,
Sub aripa-I bună dorința să-ți zboare
Și-odihna-ți apune sub penele Lui.

Prin ochii Tăi 

Prin ochii Tăi cernându-mi dorul
Mi-e Duhul aproape și umbrele pier,
Trudite regrete simțindu-Ți fiorul
Aruncă-n iertare al firii cazier.

Prin ochii Tăi privind iubirea
Mi-s faptele mici ca sămânța de in,
Iar pasu-mi nesigur știindu-Ți jertfirea,
Îl plâng cu rușine pe nume de spin.

Prin ochii Tăi văd cerul mare.
Pământul mic, stingher și trist,
Nimic de oferit nu are
De ochii mei cufund în Christ.

Prin ochii Tăi tânjesc, Isus,
Să-mi trec ființa spre vecie,
Reflecția ei ajunsă sus
În Cartea Vieții să se scrie.

De vorbă cu Cerul

Pe genunchi se deschid căile necuprinse,
Ce toarnă prin pleoape lumina de stele,
Și aripi îmi cresc, de inima prinse,
Să urce pe culme poverile mele.

Acolo, la crucea cu nume de Fiu
Ce-atrage și gândul, și pasul, și dorul,
Îmi luptă ființa cu ochi pământiu,
Să scape, să-și sape în Duhul izvorul.

De mână cu Fiul, în Tine ascuns,
Măsor viețuirea cu altă măsură,
Uitând de nimicul în mine pătruns,
Mă scutur de-a lumii strânsură.

Pe genunchi se deschide urechea, și-aud
Ce Glasul de susur și tunet îmi spune,
Iar taine de ceruri în suflet pătrund,
Trasandu-i contururi-minune.

Decembrie 2019

Lumină peste veacuri

Eram umbriți de-ale întunericului unde
Privind în depărtare misterul a-l pătrunde:
Din țara morții ghemuită peste fire
Cine să ne mai scape, ce dumnezeire?/

Cine-a crezut că într-un staul, între vite,
Un Minunat Copil și Fiu, chiar Tatăl ne trimite?
Cine-a crezut că-n negurile vremii
Să moară ca o jertfă Se întrupa Cel Veșnic?

Lumina veșniciilor, Părinte, Căpetenie, Domn,
S-a coborât în moarte luând chip de om? !
Ce taină nepătrunsă, ce har, ce fericire,
Din plinătate să ne înconjoare Cerul în iubire!

De-acum intrarea înspre Tatăl e deschisă,
S-a împlinit Cuvântul, mântuirea cea promisă!
Din slavă datu-ni-s-a Duh fără măsură,
Pământul s-a-mpletit cu Ceru-n legătură!

Ni s-a născut om nou din vechiul trist Adam,
În pomul veșniciei ne-a altoit ca ram
Chiar Dumnezeul tare, al Păcii Prinț, Păstor,
De L-am primit în suflet ca Domn-Mântuitor!

Poem-mulțumire

Așa se-nalță gândul dimineața
În muguri-mulțumire spre Tine călători,
Cum florile-și zâmbesc spre soare fața
Cu frumuseți - miracol de culori.

Așa se-apleacă zilnic genunchii a-nchinare
Smerindu-ne ofranda-n cuvinte și simțiri,
Cum pomul își așteaptă curânda recoltare
De sub povoara dulce, a muncii lui rodiri.

Ne e recunoștința doar o picătură
Din marea care zilnic ne-a binecuvântat,
Cu ce întoarcem astăzi, și-a laudelor gură,
Nu poate nicicând haru-Ți să fie egalat.

Ne-ai fost destulul, Doamne, în nevoie,
Ne-ai fost la fel și-n clipa de belșug,
Căci ce-am fi fost fără din Tine voie,
Și ce eram fără din Tine jug?!

Ca vasul de-alabastru punem viața
Și fapta la picioare-Ți , ca ștergar,
În mulțumiri-miros întoarce-Ți Fața,
Primește sus umilul nostru dar.

Timp-regret

Năvălit-au tâlharii de timp templele,
Dorul din rugi au furat.
Aruncă-ne Doamne-n iertarea de sânge
Timpul ce-a curs de roade uitat.

Fugit-a-n regrete secunda
Și ceasul de fapte-n ruine rămas,
Zburat-a în vaporii gândului visul
Ce roadele-cer crescut-a în vas.

Aprinde-ne Doamne-n iubire ce arde
Ne-bunul, nebunul timp gol;
Și fapta, și gândul ne fă-le un sol
Spre viața ce vine simbol.

Poem înfrigurat

E frig, Doamne, frig, unde nu-i
Urmă de cer și lumină,
Ne tremură gândul hai-hui
Pe poteci întinate de vină.

E frig unde mersul stângaci
Se-abate din raza de soare,
Se-ascund între umbrele nopții, posaci,
Mugurii credinței ce moare.

Înfruptă-ne, Doamne, cu boabe de cer
Când frigul ne-ncearcă trăirea,
Alungă cu lumina al păcatului ger,
Topește-ne făptura cu iubirea.

Și de ce, Doamne, am fugi înspre ierni
Când Tu ești căldură, lumină, iubire,
Când peste sine iertarea ne-o cerni,
Ne-alini pe dinăuntru cu sfințire.

Și de ce, Doamne, fără de Tine să fim
În frigul și plânsul de-afară?
În Tine e pacea după care tânjim
Tu ne ești a vieții comoară.

Când noaptea vrea a-și țese pânzele în mine
Lipește-mă, Doamne, mai tare de Tine.
A eului șoapte de vor să mă mintă
Săgeată m-avântă spre-a Cerului țintă.

Mâini obosite spre Tin' ridicăm,
Picioare rănite la Cruce plecăm.
Pe-altarul Credinței aducem căința
Când focul sfințirii ne-ncearcă ființa.

La atingerea Ta efectul e cosmic,
Ne mistuie Iubirea trăitul anemic,
Făptură preschimbată de sângele stropirii
Suflarea își consacră pe deplin Nemuririi.

(Inspirată din Evrei 12)

Dor de curat

Ca să mă-nveți pământul ce sunt
În ploi ai lăsat să m-afund.
M-am împotmolit în propria durere
Aceea care naște nevoia de-a Te cere.

Apoi mi-ai întins o mâna divină
Din mine să mă scoată - din tină.
M-ai reconstruit din pietre valoroase
Să nu mai patinez de drumuri nămoloase.

Azi am uitat fără de Tine a trăi
Mi Te-ai zidit pe verbul de a fi
M-ai desenat pe speranțele minții
La masă, alături de toți sfinții.

O, de-aș putea pe veci de mine să uit
O, de-aș putea cu totul în Tine să mă mut
Să mă arunc departe de lumea murdară
Din mrejele firii să ies deplin afară.

Mi-ar înflori pe suflet flori de crini
Și ai umplea cu ele grădini.
Mi-aș culege și arde pe-altarul rușinii,
Jerfindu-i fără milă, toți spinii.

De ce trist

De ce trist, suflete,
Tu gândurile gemi
Când valul cheamă valul
Viața să o-ncerce?
Învinge prin credință
Săgeata, când țintește,
Nu-i rană fără leac
Talazul Lui când trece.

Ia adăpost Cuvântul
Ce susură la geam
Când inima privește
Fereastra spre Vecie,
Nu-ngăduie Supremul
Prea-multul să te-apună,
La timp îți leagă rana,
În palma Sa te-adună.

Te-nchină în predare.
Izvorul curățirii
Se naște din durerea
Ce-o strângi în pumnul tău,
Tu larg deschide pumnul
Fă drum în tin' sfințirii
Ce-ți daltuieste zborul
Spre Dumnezeu, trăirii.

Dor-lărgire

Mă seamănă cu-al Tău Cuvânt
Un bob să dea mulțimi de roade moștenire,
Iar mâna mi-o pecete-n  jar-sfințire
În zbor-văzduh Creionul să-l încânt.

Scăldând privirea în minuni de sus
Să-mi prindă sufletul uimit avânturi
Spre lumea ce mi-o picuri printre gânduri,
Și-n lacrima de rugă mi-ai ascuns.

Aș vreau cu dor să-Ți sorb misterul,
Zăbrele de om să-mi dea afară,
Din creștet până-n tălpi să mă lărgești cu Cerul,
Urâtul, razvratitu-mi "eu" să piară.

Desțelenire

Azi fac din mine ogor de-nchinare,
Pentru etern desțelenit pământ
Muguri-sfințire Îți pun la picioare
Tăiere-mprejur pe inimă, faptă și gând.

Păcatului nu vreau să-i las pășune,
Spinii-i nesătui să-mi înghimpe trăirea,
Rodească-se-n mine grăunte-minune
Neprihănirea ce plouă în noi Mântuirea.

Vreau să îmi crească spre Tine lăuntrul,
Cu fața la Cruce jertfirea-mi socot,
Mă despotmolește și ară Cuvântul,
Căci Tu mă dorești pentru ceruri un Tot.

(Inspirată din Ieremia 4:3,4 și Osea 10:12)

O ceață de păcate ce Te dor
Chinuitor Ți-am aruncat 'nainte.
Îmi ștergi fărădelegea ca un nor,
De nebunia mea nu-Ți mai aduci aminte.

O dragoste - nemeritat miracol
Întinzi ca mană pentru suflet zi de zi.
Și trec al apei și al focului obstacol
Cu Tine-alături, ca și cum n-ar fi.

M-alungi cu mângâierile iertării
Din rana-cui făcută de păcatul meu
Când trist regretele privesc în urmă;
Tu mă-nconjori cu har de Dumnezeu.

Cuvântul îmi e drumul prin pustie
Și rugăciunea râu în locul secetos,
În faptă, gânduri, inima - Sfințirea
Pecetluită e la Crucea Ta, prinos.

(Inspirată din Isaia 43 și 44)

 Cerul mă caută să-mi scrie lăuntrul
 Și-mi clocotește în auz Cuvântul.

 Nu mi-s rostirile pline de farmec
 Nu-i pană iscusită versul meu,
 Dar e un har ascuns în întrebarea:
 "Lăudat-ai cu lucrarea ta pe Dumnezeu?"

 E-un har că buzele Dumnezeirii
 Nu s-au închis pentru vecie-n dreptul meu,
 E-un har că binecuvântatul Rege
 E-n slăbiciune ajutorul meu.

 Și Îl iubesc ca pe un Mire veșnic
 Și Îl privesc ca pe Eroul meu
 Și-mi însetează sufletul de dorul
 Să uit de tot, să mă avânt spre El.

 Cu-închinăciuni adânci, în inimă sculptate
 Ca un miros plăcut pe Haină - aș vrea
 Cu lacrimile-n smirnă și aloe preschimbate
 Să strălucesc de frumusețea Sa.

(Inspirată din Psalmii 45 - după o lungă tăcere a pixului)

Monolog spre-o foaie alba.

Te aud cum strigi
Din haul tacerii in care te-am cufundat.
Stiu, esti mai pretioasa
Ca hoinarelile'mi in pierdutul timp....
Iti aud dorul si ma arde sa-ti spun:
"Imi lipsesti."
Stiai c-am sa ma intorc,
Sa-ti privesc randurile,
Sa le simt inima zbaterea.
Apoi, sa le imbratisez in slove arse
De cernerea nerostirii.

Dar oare cat ne va dura
- De data asta -
Imbratisarea?
Tu stii...doar cu El,
Eu si tu am putea dura.
Eu stiu: El ne cheama
- Din strangerea noastra -
Valoare sa ramana.

Mi-e gandul plecat si credinta mai vie
Cu el facand pace-i urmeaza cararea
Trasand vise noi in inima noua
Ce-n ruga se pleaca s-auda chemarea.

Mi-e gandul plecat in loc de-nchinare
Cu Duhul la sfat incearca a sta,
Ca vocea cea sfanta raspuns sa ii dea
Intrebarii ce arde in fiinta mea.

Mi-e gandul plecat si credinta `narmata
O platosa grea isi trage cu ea
Spre parte de suflet unde cunoscutul
Ruinelor canta
 -in pace-
Solia.

Mi-e gandul plecat,
Dar eu
-cu ochii infipti inca-n astazi-
Razboi port cu zborul de griji
Ce cuiburi vor sa imi nasca
Aici.

O, Doamne, cand din picatura
O flacara - navalnic creste,
Cum sa nu-mi pun credinta la-ndemana
Cuvantului ce-n foc ma mistuieste?

Din apa - foc, din foc - rodire
De pomi cu frunze vesnic inverzite
Pe malurile vietii de iubire,
Asa transformi fiinte impietrite...

As vrea sa-Ti spun cuvinte sute
Dar zac in pata invechita
Dintr-o cerneala nerostita.
M-adun cu greu din lumea ei
Si pun un Dor pe o hartie
Demult uitata sub condei.