Jurnalul

Te aud cum strigi
Din hăul tăcerii în care te-am cufundat.
Îți aud dorul și mă arde să-ți spun:
„Îmi lipsești.”
Știai c-am să mă întorc,
Să-ți privesc rândurile,
Să le simt în inimă zbaterea.
Apoi, să le îmbrățișez în slove arse
De cernerea nerostirii.
Dar oare cât ne va dura
– De data asta –
Îmbrățișarea?

Cuvintele sleite
Încearcă să adune esențele
Adormite în oboseala timpului.
Le strig în șoaptă.
Dincolo de ele se dezbate viitorul.
Cine va păși primul?
Încotro?
Vor fi lacrimi sau bucurie?

Mă acuza cineva adineauri
Că haina cu găuri a cuvintelor
Ar trebui peticită ici-colo
Cu materiale de mătase:
Fermecătoare la vedere,
Îmbietoare la culoare.
Mi-a adus și materialul.
Ne-spusele însă m-au tras de stilou.
"Ne scriem noi."
S-au îngrămădit pe foaie
Cum le îndemna inima,
Ici-colo rupte de realitatea
Unei lumi cu cincisprezece fețe.
-De ce cincisprezece?
Nu știu.
E o ruptură chiar acolo
În dreptul explicației.

S-au înghesuit lângă Tine

Ne-spusele.

Au îngenuncheat cu sete, cu dor.

Cu iubire.

– Dar voi, nu vă duceți?

Le-ai spus.

– Doamne, unde să ne ducem?

    Tu ai Cuvintele Vieții.

Zilele îmi numărau roadele

Cu ochi iscoditori.

Bunătate, dragoste, milă,

O vorbă bună, răbdare, o slujire umilă...

Bifează ici, mai taie colo.

„De ce aici o roadă cântă solo?”

Mă iau la întrebări fără măsură.

Eu tac și-ncet îngenunchez,

În rugă timpul mi-l pledez:

„Mai dă-mi o zi de roade bune

Să biruiesc în mine-o lume”.

Nu se mai opreau lacrimile norilor

Pe-ntinsul culorilor,

Până când albastrul

-Cu o ultimă sforțare -

Apare.

Un val cheamă alt val

Talazurile-n mine se izbesc de mal.

Până când pacea

-Cu o ultimă sforțare-

Răsare.

Prezentul de-i pustiu

Eu una pot să știu

Curând va fi trecut,

Oricât ar fi durut.