Poem-mulțumire

Așa se-nalță gândul dimineața
În muguri-mulțumire spre Tine călători,
Cum florile-și zâmbesc spre soare fața
Cu frumuseți - miracol de culori.

Așa se-apleacă zilnic genunchii a-nchinare
Smerindu-ne ofranda-n cuvinte și simțiri,
Cum pomul își așteaptă curânda recoltare
De sub povoara dulce, a muncii lui rodiri.

Ne e recunoștința doar o picătură
Din marea care zilnic ne-a binecuvântat,
Cu ce întoarcem astăzi, și-a laudelor gură,
Nu poate nicicând haru-Ți să fie egalat.

Ne-ai fost destulul, Doamne, în nevoie,
Ne-ai fost la fel și-n clipa de belșug,
Căci ce-am fi fost fără din Tine voie,
Și ce eram fără din Tine jug?!

Ca vasul de-alabastru punem viața
Și fapta la picioare-Ți , ca ștergar,
În mulțumiri-miros întoarce-Ți Fața,
Primește sus umilul nostru dar.

Timp-regret

Năvălit-au tâlharii de timp templele,
Dorul din rugi au furat.
Aruncă-ne Doamne-n iertarea de sânge
Timpul ce-a curs de roade uitat.

Fugit-a-n regrete secunda
Și ceasul de fapte-n ruine rămas,
Zburat-a în vaporii gândului visul
Ce roadele-cer crescut-a în vas.

Aprinde-ne Doamne-n iubire ce arde
Ne-bunul, nebunul timp gol;
Și fapta, și gândul ne fă-le un sol
Spre viața ce vine simbol.

Poem înfrigurat

E frig, Doamne, frig, unde nu-i
Urmă de cer și lumină,
Ne tremură gândul hai-hui
Pe poteci întinate de vină.

E frig unde mersul stângaci
Se-abate din raza de soare,
Se-ascund între umbrele nopții, posaci,
Mugurii credinței ce moare.

Înfruptă-ne, Doamne, cu boabe de cer
Când frigul ne-ncearcă trăirea,
Alungă cu lumina al păcatului ger,
Topește-ne făptura cu iubirea.

Și de ce, Doamne, am fugi înspre ierni
Când Tu ești căldură, lumină, iubire,
Când peste sine iertarea ne-o cerni,
Ne-alini pe dinăuntru cu sfințire.

Și de ce, Doamne, fără de Tine să fim
În frigul și plânsul de-afară?
În Tine e pacea după care tânjim
Tu ne ești a vieții comoară.