Monolog spre-o foaie alba.

Te aud cum strigi
Din haul tacerii in care te-am cufundat.
Stiu, esti mai pretioasa
Ca hoinarelile'mi in pierdutul timp....
Iti aud dorul si ma arde sa-ti spun:
"Imi lipsesti."
Stiai c-am sa ma intorc,
Sa-ti privesc randurile,
Sa le simt inima zbaterea.
Apoi, sa le imbratisez in slove arse
De cernerea nerostirii.

Dar oare cat ne va dura
- De data asta -
Imbratisarea?
Tu stii...doar cu El,
Eu si tu am putea dura.
Eu stiu: El ne cheama
- Din strangerea noastra -
Valoare sa ramana.

Mi-e gandul plecat si credinta mai vie
Cu el facand pace-i urmeaza cararea
Trasand vise noi in inima noua
Ce-n ruga se pleaca s-auda chemarea.

Mi-e gandul plecat in loc de-nchinare
Cu Duhul la sfat incearca a sta,
Ca vocea cea sfanta raspuns sa ii dea
Intrebarii ce arde in fiinta mea.

Mi-e gandul plecat si credinta `narmata
O platosa grea isi trage cu ea
Spre parte de suflet unde cunoscutul
Ruinelor canta
 -in pace-
Solia.

Mi-e gandul plecat,
Dar eu
-cu ochii infipti inca-n astazi-
Razboi port cu zborul de griji
Ce cuiburi vor sa imi nasca
Aici.

O, Doamne, cand din picatura
O flacara - navalnic creste,
Cum sa nu-mi pun credinta la-ndemana
Cuvantului ce-n foc ma mistuieste?

Din apa - foc, din foc - rodire
De pomi cu frunze vesnic inverzite
Pe malurile vietii de iubire,
Asa transformi fiinte impietrite...